Integralele închid analiza de liceu și subiectele de admitere: aproape orice grilă de clasa a XII-a se sparge în tabelul de primitive plus una dintre cele două metode, părțile sau schimbarea de variabilă. Vestea bună este că inventarul e mic și complet enumerabil. Aici îl ai pe tot, cu un exercițiu rezolvat pentru fiecare metodă.
Primitive și integrala nedefinită
F este o primitivă a lui f pe un interval dacă F este derivabilă și F′=f. Orice funcție continuă pe un interval admite primitive. Două primitive ale aceleiași funcții diferă printr-o constantă, de aceea integrala nedefinită se scrie cu C:
∫f(x)dx=F(x)+C
Verificarea oricărei primitive este o derivare: dacă ai calculat ∫f(x)dx=F(x)+C, atunci F′(x) trebuie să dea exact f(x). Este cel mai ieftin test din tot subcapitolul și prinde majoritatea greșelilor de semn.
Integrala nedefinită este liniară: ∫(αf+βg)=α∫f+β∫g. Atât. Nu există formulă pentru integrala produsului sau a câtului; pentru ele există metodele din secțiunile următoare.
Tabelul de primitive
Tabelul este oglinda tabelului de derivate, citit de la dreapta la stânga:
Atenție la cele trei capcane de semn: minusul de la ∫sin, minusul de la ∫sin21 și modulul de la ln∣x∣.
Integrala definită și formula Leibniz-Newton
Pentru f continuă pe [a,b] și F o primitivă a ei:
∫abf(x)dx=F(x)ab=F(b)−F(a)
Constanta C dispare prin scădere, de aceea la integrala definită nu o mai scrii. Proprietățile care se folosesc efectiv în grile:
liniaritate, la fel ca la integrala nedefinită;
aditivitate la interval: ∫ab=∫ac+∫cb;
inversarea capetelor schimbă semnul: ∫ba=−∫ab;
monotonie: dacă f≤g pe [a,b], atunci ∫abf≤∫abg; în particular o funcție pozitivă are integrală pozitivă.
Geometric, pentru f≥0 integrala este aria de sub grafic între x=a și x=b, iar aria dintre două grafice este ∫ab(f(x)−g(x))dx când f≥g pe interval. Monotonia este unealta din spatele grilelor de tip „compară integralele fără a le calcula”.
Integrarea prin părți
Formula vine din derivarea produsului:
∫f(x)g′(x)dx=f(x)g(x)−∫f′(x)g(x)dx
și identic la integrala definită, cu termenul fg evaluat între capete. Toată arta este alegerea: f trebuie să se simplifice prin derivare, iar g′ trebuie să aibă primitivă imediată.
Rețete care acoperă grilele standard:
polinom ×ex, sinx sau cosx: derivezi polinomul, deci f= polinomul;
expresii cu lnx, arcsinx sau arctgx: acestea devin f, pentru că derivata lor este algebrică și scapă de funcția „incomodă”;
∫lnxdx se face cu g′=1: rezultă xlnx−x+C.
Dacă după o aplicare integrala rămasă e mai complicată decât cea inițială, ai ales invers. Schimbă rolurile și reia.
Schimbarea de variabilă
Metoda citește regula lanțului în sens invers. Dacă în integrand recunoști o funcție interioară u(x) împreună cu derivata ei u′(x) ca factor, atunci
∫f(u(x))u′(x)dx=F(u(x))+C
unde F este o primitivă a lui f. Practic notezi u=u(x), scrii du=u′(x)dx și integrala devine ∫f(u)du, una din tabel.
La integrala definită schimbi și limitele: dacă x merge de la a la b, atunci u merge de la u(a) la u(b), și nu te mai întorci la x.
Formele care apar cel mai des: ∫uu′=ln∣u∣+C, de exemplu ∫x2+12xdx=ln(x2+1)+C; ∫u′eu=eu+C; ∫u′un=n+1un+1+C (pentru n=−1). Reflexul corect în grile: vezi o compunere, cauți derivata interiorului printre factori. Dacă e acolo, până la o constantă, substituția iese în două rânduri.
Greșeli tipice la admitere
Uiți constanta C la integrala nedefinită sau modulul la ∫x1dx=ln∣x∣+C.
Greșești semnele „în oglindă”: ∫sinxdx=−cosx+C și ∫sin2x1dx=−ctgx+C, cu minus, spre deosebire de perechile lor cu cos.
La schimbarea de variabilă în integrala definită păstrezi limitele vechi în loc să le transformi prin u.
Alegi rolurile invers la părți, de exemplu derivezi ex și integrezi polinomul, iar integrala rămasă devine mai grea decât cea inițială.
Tratezi integrala produsului ca produs de integrale: ∫fg=∫f⋅∫g; pentru produse există părțile sau substituția.
Pierzi factorul a1 la ∫x2+a21dx=a1arctgax+C, mai ales pentru a=1.
Exemplu lucrat
Problemă
Calculează integralele:
I=∫01xexdxJ=∫01x2+1xdx
Rezolvare
I, integrare prin părți. Produsul polinom ×ex cere derivarea polinomului: alegi f(x)=x și g′(x)=ex, deci f′(x)=1 și g(x)=ex. Formula dă
I=xex01−∫011⋅exdx=(1⋅e1−0⋅e0)−ex01
Calculezi fiecare termen: xex01=e și ex01=e−1. Deci
I=e−(e−1)=1
Verificare rapidă prin derivare: (xex−ex)′=ex+xex−ex=xex, deci primitiva folosită e corectă.
J, schimbare de variabilă. Numărătorul este, până la un factor, derivata numitorului: pentru u=x2+1 ai du=2xdx, adică xdx=21du. Limitele se transformă: x=0⇒u=1 și x=1⇒u=2. Integrala devine
J=21∫12u1du=21lnu12=21(ln2−ln1)=2ln2
Modulul de la ln∣u∣ nu mai e necesar pentru că u=x2+1>0 pe tot intervalul.
Concluzie:I=1 și J=2ln2.
Treci la exersat
Teoria se fixează pe grile.
Deschide o sesiune pe primitive și integrale și primești explicația completă după fiecare răspuns.