Pornești de la un tabel de primitive și alegi metoda potrivită expresiei: integrare directă, prin părți sau prin schimbare de variabilă. La integrala definită urmărești și capetele intervalului.
F este o primitivă a lui f pe un interval dacă F este derivabilă și F′=f. Orice funcție continuă pe un interval admite primitive. Două primitive ale aceleiași funcții diferă printr-o constantă, de aceea integrala nedefinită se scrie cu C:
∫f(x)dx=F(x)+C
Verificarea oricărei primitive este o derivare: dacă ai calculat ∫f(x)dx=F(x)+C, atunci F′(x) trebuie să dea exact f(x). Verifici astfel semnele, factorii și expresia obținută.
Integrala nedefinită este liniară: ∫(αf+βg)=α∫f+β∫g. Integrala unui produs nu este, în general, produsul integralelor. Pentru asemenea expresii poți folosi integrarea prin părți sau schimbarea de variabilă.
Tabelul de primitive
Formulele se aplică pe intervale pe care expresiile sunt definite. În formulele cu x2+a2, x2−a2 și a2−x2 presupunem a>0. Radicalul a2−x2 de la numitor cere ∣x∣<a, iar x2−a2 cere ∣x∣>a. La puteri reale alegem un interval din x>0; pentru exponenți întregi, domeniul poate fi mai larg.
Atenție la cele trei capcane de semn: minusul de la ∫sin, minusul de la ∫sin21 și modulul de la ln∣x∣.
Integrala definită și formula Leibniz-Newton
Pentru f continuă pe [a,b] și F o primitivă a ei:
∫abf(x)dx=F(x)ab=F(b)−F(a)
Constanta C dispare prin scădere, de aceea la integrala definită nu o mai scrii. Proprietățile care se folosesc efectiv în grile:
liniaritate, la fel ca la integrala nedefinită;
aditivitate la interval: ∫ab=∫ac+∫cb;
inversarea capetelor schimbă semnul: ∫ba=−∫ab;
monotonie: dacă f≤g pe [a,b], atunci ∫abf≤∫abg; în particular o funcție pozitivă are integrală pozitivă.
Geometric, pentru f≥0 integrala este aria de sub grafic între x=a și x=b, iar aria dintre două grafice este ∫ab(f(x)−g(x))dx când f≥g pe interval. Monotonia este unealta din spatele grilelor de tip „compară integralele fără a le calcula”.
Integrarea prin părți
Formula vine din derivarea produsului:
∫f(x)g′(x)dx=f(x)g(x)−∫f′(x)g(x)dx
și identic la integrala definită, cu termenul fg evaluat între capete. Toată arta este alegerea: f trebuie să se simplifice prin derivare, iar g′ trebuie să aibă primitivă imediată.
Rețete care acoperă grilele standard:
polinom ×ex, sinx sau cosx: derivezi polinomul, deci f= polinomul;
expresii cu lnx, arcsinx sau arctgx: acestea devin f, pentru că derivata lor este algebrică și scapă de funcția „incomodă”;
∫lnxdx se face cu g′=1: rezultă xlnx−x+C.
Dacă integrala rămasă nu este mai ușor de calculat, încearcă o altă alegere sau verifică dacă mai este necesară o aplicare a metodei.
Schimbarea de variabilă
Metoda citește regula lanțului în sens invers. Dacă în integrand recunoști o funcție interioară u(x) împreună cu derivata ei u′(x) ca factor, atunci
∫f(u(x))u′(x)dx=F(u(x))+C
unde F este o primitivă a lui f. Practic notezi u=u(x), scrii du=u′(x)dx și integrala devine ∫f(u)du, una din tabel.
La integrala definită schimbi și limitele: dacă x merge de la a la b, atunci u merge de la u(a) la u(b), și nu te mai întorci la x.
Formele care apar cel mai des: ∫uu′=ln∣u∣+C, de exemplu ∫x2+12xdx=ln(x2+1)+C; ∫u′eu=eu+C; ∫u′un=n+1un+1+C (pentru n=−1). Reflexul corect în grile: vezi o compunere, cauți derivata interiorului printre factori. Dacă e acolo, până la o constantă, substituția iese în două rânduri.
Greșeli de evitat
Uiți constanta C la integrala nedefinită sau modulul la ∫x1dx=ln∣x∣+C.
Greșești semnele „în oglindă”: ∫sinxdx=−cosx+C și ∫sin2x1dx=−ctgx+C, cu minus, spre deosebire de perechile lor cu cos.
La schimbarea de variabilă în integrala definită păstrezi limitele vechi în loc să le transformi prin u.
Alegi rolurile invers la părți, de exemplu derivezi ex și integrezi polinomul, iar integrala rămasă devine mai grea decât cea inițială.
Tratezi integrala produsului ca produs de integrale: ∫fg=∫f⋅∫g; pentru produse există părțile sau substituția.
Pierzi factorul a1 la ∫x2+a21dx=a1arctgax+C, mai ales pentru a=1.
Exemplu rezolvat
Problemă
Calculează integralele:
I=∫01xexdxJ=∫01x2+1xdx
Rezolvare
I, integrare prin părți. Produsul polinom ×ex cere derivarea polinomului: alegi f(x)=x și g′(x)=ex, deci f′(x)=1 și g(x)=ex. Formula dă
I=xex01−∫011⋅exdx=(1⋅e1−0⋅e0)−ex01
Calculezi fiecare termen: xex01=e și ex01=e−1. Deci
I=e−(e−1)=1
Verificare rapidă prin derivare: (xex−ex)′=ex+xex−ex=xex, deci primitiva folosită e corectă.
J, schimbare de variabilă. Numărătorul este, până la un factor, derivata numitorului: pentru u=x2+1 ai du=2xdx, adică xdx=21du. Limitele se transformă: x=0⇒u=1 și x=1⇒u=2. Integrala devine
J=21∫12u1du=21lnu12=21(ln2−ln1)=2ln2
Modulul de la ln∣u∣ nu mai e necesar pentru că u=x2+1>0 pe tot intervalul.
Concluzie:I=1 și J=2ln2.
Treci la exersat
Exersează primitive și integrale.
Pentru grile din această lecție, selectează matematică și subcapitolul primitive și integrale.